Partea 2 — Adresa care nu trebuia găsită
Hârtia din plic tremura în mâinile mele, deși vântul nu bătea deloc.
„Dacă întârzii mai mult de două zile, nu mă vei mai găsi vie.”
Două zile.
Atât.
M-am uitat instinctiv spre fântână, ca și cum din adâncul ei cineva ar fi putut să-mi confirme că timpul chiar are formă, că poate fi pierdut sau recuperat.
Victor a venit lângă mine fără zgomot.
— Arată-mi.
I-am întins plicul. A citit adresa în tăcere, apoi a închis ochii pentru o secundă mai lungă decât ar fi fost normal.
— Nu e aici, a spus el încet. E în afara orașului.
— O găsim?
Nu mi-a răspuns imediat. Asta a fost răspunsul.
1. Drumul care nu era doar un drum
Am plecat în aceeași noapte.
Victor a condus fără muzică, fără conversație inutilă. Doar farurile tăiau întunericul ca o lamă lentă. Ana dormea în spate, înfășurată în pătura ei, complet inconștientă de lumea în care venise.
Eu o priveam din când în când în oglinda retrovizoare.
„Fiica fiicei mele.”
Cuvintele nu se așezau bine în minte. Parcă nu aveau voie să existe încă.
— Maria, a spus Victor la un moment dat, fără să-și ia ochii de la drum, trebuie să înțelegi ceva.
— Nu.
A oftat.
— Trebuie să înțelegi înainte să ajungem.
— Nu, Victor. Nu încă.
A tăcut.
Pentru prima dată, am fost recunoscătoare pentru tăcerea lui.
2. Casa de la marginea hărții
Adresa ne-a dus la o casă izolată, la marginea unei păduri care nu apărea clar pe nicio hartă turistică. Un loc care părea uitat intenționat.
Lumina de la geamuri era stinsă.
Prea stinsă.
— Aici e, a spus Victor.
Nu era întrebare.
Am coborât din mașină fără să simt frigul. Ana rămăsese înăuntru, protejată de ușa încuiată.
Casa avea două etaje. Pereți vechi, vopsea scorojită, gard rupt pe o parte.
Și liniște.
O liniște greșită.
Victor a făcut semn să rămân în spate.
Dar eu deja mergeam.
3. Prima dovadă că Irina fusese acolo
Ușa nu era încuiată.
Doar împinsă.
În interior mirosea a lemn umed și a ceva mai greu de definit — frică stagnată.
Pe o masă mică din hol, era un caiet.
Deschis.
Scrisul Irinei.
Nu era o scrisoare. Era un jurnal.
Victor a ridicat mâna.
— Nu încă.
Dar am citit deja prima linie.
„Dacă cineva citește asta, înseamnă că nu am reușit să plec suficient de departe.”
Mi s-au tăiat genunchii.
Victor m-a prins de braț.
— Continuăm, dar cu cap.
