Partea 2 – Vocea din Adâncuri

Am luat cutia cu mâinile amorțite. Era rece, purtând mirosul de lemn vechi și pământ, de parcă fusese îngropată nu doar sub scânduri, ci sub o întreagă viață de secrete. Sofia s-a așezat la picioarele mele, privind cutia ca pe un portal spre o mamă pe care abia și-o amintea. Când am ridicat capacul, zgomotul metalului a scos un sunet ascuțit, ca un țipăt pe care cineva l-a ținut în piept prea mult timp.

Înăuntru nu erau bijuterii. Erau trei carnete de bancă, o stivă de scrisori sigilate și un stick de memorie legat cu un elastic roșu. Dar cel mai important lucru era o scrisoare scrisă de mână, pe hârtie de matematică, cu scrisul Irinei, grăbit, tremurat, de parcă cineva o urmărea chiar în timp ce așternea rândurile.

Mi s-a tăiat respirația. Furie? Nu, era ceva mai adânc – un sentiment de greață care îmi urca din stomac. Victor, cel care stătuse la înmormântare cu masca îndurerată, era cel care pusese capăt vieții surorii mele. Lupta lui pentru tutelă nu fusese o încercare de a ajuta, ci o vânătoare de comori pe cadavrele propriilor rude.

Sofia m-a prins de mână. — Mătușă, de ce plângi așa? Am închis cutia imediat. Nu puteam să îi spun – nu încă. Andrei, Matei, Daria… toți trebuiau să știe, dar trebuiau să fie în siguranță. Am realizat atunci că „accidentul” din 2016 fusese doar începutul. Toate vizitele lui Victor, toate „cadourile” pe care încerca să le dea copiilor erau de fapt moduri de a supraveghea prada.