Adrian a luat o foaie și mi-a întins-o.

Era semnată deja.

— Eu nu am semnat niciun divorț.

M-am uitat la hârtie.

Apoi la el.

Apoi la Elena.

Și atunci am înțeles.

Capcana nu fusese pentru mine.

Fusese pentru ea.

Elena a făcut un pas înapoi.

— Ce ai făcut?

Adrian a închis dosarul.

— Te-am lăsat să crezi că ai câștigat.

Apoi a apăsat butonul de pe telefon.

— Și am înregistrat tot.

În acel moment, ușa biroului s-a deschis.

Un avocat a intrat.

— Doamnă Varga, sunteți acuzată de tentativă de fraudă financiară și presiune asupra consimțământului legal.

Elena a rămas fără culoare.

— Adrian…

Dar el nu s-a uitat la ea.

Se uita la mine.

— Eu nu am nevoie de picioare ca să merg mai departe, Irina.

A făcut o pauză.

— Dar am nevoie de tine.

Am simțit că nu mai pot respira.

Elena a fost scoasă din încăpere fără rezistență. Pentru prima dată în viața ei, nu mai controla nimic.

Când ușa s-a închis, liniștea a fost absolută.

Am făcut un pas spre Adrian.

— Ai știut tot timpul?

El a dat din cap.

— Nu. Dar am ales să aflu adevărul în loc să fug de el.

M-am așezat încet lângă el.

— Și acum?

El a zâmbit ușor.

— Acum învățăm să mergem din nou. Amândoi.

În acel moment, Matei a intrat în birou ținut de o asistentă pe care nu o știam.

— Tati! Mama!

A alergat spre noi.

Adrian s-a ridicat.

Încet.

Pentru prima dată în opt luni.

Și a făcut doi pași.

Apoi încă unul.

M-am dus spre el, tremurând.

Și ne-am întâlnit la mijloc.

Fără bani.

Fără control.

Fără negocieri.

Doar adevăr.