Partea II – Căptușeala de Aur
Când ultimii cinci dolari cumpără un nou început
Degetele îmi tremurau atât de tare încât abia am reușit să apuc marginea tălpii interioare, care părea nefiresc de groasă. Când am tras de ea, am crezut că voi găsi vreun mecanism stricat sau vreo jucărie uitată. În schimb, sub pielea moale, era lipit un plic minuscul din plastic transparent, turtit de presiunea pașilor care nu au mai apucat să fie făcuți.
Înăuntru nu erau bani. Era ceva care strălucea cu o intensitate ce mi-a tăiat respirația: două diamante neșlefuite și un bilet mic, îngălbenit.
Am căzut în genunchi pe podeaua dărăpănată a bucătăriei, strângând pantofii la piept și plângând în hohote. Stan s-a speriat și m-a îmbrățișat cu mânuțele lui mici. — Mami, de ce plângi? Sunt pantofii stricați? a întrebat el cu vocea stinsă.
— Nu, puiule, am reușit să îngăimez printre lacrimi. — Sunt cei mai buni pantofi din lume. O să ne fie bine, Stan. În sfârșit, o să ne fie bine.
