Partea II – Dincolo de Prispă

Am simțit cum sângele îmi pulsează în tâmple. Bărbatul acela – un munte de carne și furie – a făcut un pas spre șura mea, levierul din mână lovindu-i palma ritmic. „Frank!” a urlat el. „Știu că ești aici cu micul trădător. Dă-mi copilul și o să ignor faptul că ai încălcat proprietatea mea privată de data trecută!”

M-am îndreptat de spate. Oasele m-au durut, dar mintea îmi era mai clară ca niciodată. Am tras piedica puștii. Sunetul acela sec, metalic, a tăiat zgomotul ploii ca un brici. Bărbatul s-a oprit. S-a uitat la mine, apoi la arma din mâinile mele bătrâne, și a scos un râs hârâit.

— Pe pământul ăsta, nimic nu e proprietate când vine vorba de viață, am spus eu, vocea mea sunând mai adânc decât tunetele de deasupra. — Ai făcut zece pași pe aleea mea. Dacă mai faci unul, o să afli că ochiul meu e încă destul de bun să nimerească un coiot la suta de yarzi. Iar tu ești o țintă mult mai mare.

Buster s-a ridicat. Nu a mai lătrat. S-a așezat în fața lui Leo, cu blana de pe spate zbârlită, scoțând un mârâit care părea să vină direct din măruntaiele pământului. Bărbatul a ezitat. Alcoolul îi dădea curaj, dar fierul rece al unei puști de calibrul 12 are un mod ciudat de a te trezi la realitate.

— Pleacă, am ordonat. — Acum. Suie-te în dărăpănătura aia de camionetă și ieși de pe aleea mea. Dacă mâine dimineață mai văd fum ieșind din coșul tău, șeriful va fi acolo cu o listă lungă de întrebări și cu un martor care are un ochi umflat și un buletin medical.

Bărbatul a mai stat o secundă, cu ochii injectați de ură. A scuipat în noroi, a trântit levierul și s-a urcat în mașină. Roțile au scos noroi până pe tavanul șurii mele când a întors cu scrâșnet. Lumina roșie a stopurilor a dispărut în furtună.