La 15:17, în registrul paznicului a apărut o notă nouă: „Mașina proprietarului a intrat în curte.” Camera din hol avea să arate mai târziu că SUV-ul nici nu se oprise complet când Dorian și-a ridicat ochii spre balconul de la etajul trei. Fiica lui cădea.

Servieta i-a lovit pietrișul înainte ca mașina să nu se mai legene. Portiera s-a deschis violent. Dorian s-a aruncat afară atât de brusc încât șoferul lui, Nelu, avea să spună în declarația de la poliție: — N-a coborât. A țâșnit, ca și cum ceva s-a rupt în em.

Sus, Valeria stătea lângă balustradă. Zâmbea. Nu țipa. Nu întindea mâna. Nu se prefăcea destul de repede că intră în panică. Grădinarul a încremenit cu foarfeca deschisă între trandafiri. Tanti Geta, menajera, s-a oprit în pragul bucătăriei cu un prosop ud răsucit între mâini. Bucătăreasa n-a mai oprit aragazul, iar capacul oalei continua să bată încet, de parcă vila încă mai credea că este o după-amiază obișuită. Nimeni nu s-a mișcat.

Ilinca a găsit un singur cuvânt în aer, în timp ce cădea:

— Tati!

Dorian nu a părut furios sau speriat. Fața i s-a făcut atât de nemișcată încât Nelu a făcut instinctiv un pas înapoi. Pentru că Dorian Zamfir nu mai arăta ca un milionar sau ca un bărbat care se pedepsise doi ani pentru că ajunsese prea târziu. Arăta ca un tată care tocmai făcuse o promisiune unei femei moarte.

Furia rece a legii

Zâmbetul Valeriei a dispărut când a înțeles că el văzuse tot. Dorian era deja sub balcon. S-a aruncat înainte, cu brațele deschise. Ilinca a căzut în ele cu un sunet scurt, înfundat, care l-a doborât pe Dorian în genunchi pe piatra udă. Impactul i-a smuls aerul din piept, iar un cot i s-a lovit de bordură, sângele apărând imediat pe mânecă. Dar fetița era în brațele lui. Tremurând. Plângând. Vie.

— Tati, ea m-a împins, a șoptit Ilinca, lipită de pieptul lui.

Atunci, și numai atunci, Dorian și-a ridicat privirea spre balcon. Valeria stătea albă la față, cu mâna încă pe balustradă. Toți se așteptau să urle, să o lovească sau să fugă în casă. Dar Dorian Zamfir a făcut ceva mai rece decât orice explozie de furie. Și-a scos telefonul, a sunat la 112 și a spus, cu o voce incredibil de calmă:

— Bună ziua. Sunt Dorian Zamfir. Tocmai am prins-o pe fiica mea după ce a fost împinsă de la balconul etajului trei. Sus este femeia care a făcut-o. Avem martori. Nu lăsați pe nimeni să părăsească proprietatea.

Apoi a închis și s-a uitat fix la paznic:

— Încuie poarta.

Valeria a înțeles în acea secundă de liniște deplină că nu înfrunta doar un tată eliberat de vinovăție. Văzuse un om cu resurse nelimitate care știa cum să distrugă o viață legal, metodic, încet și fără să ridice vreodată vocea.