Sacrificiul unei mame
Tanti Tereza avea 56 de ani când a rămas văduvă. Avea doi băieți: Mihai și Paul. Locuiau într-un cartier modest de la marginea Ploieștiului, într-o casă mică, netencuită pe alocuri, cu acoperiș de tablă și o curte îngustă în care abia încăpeau o masă veche, două scaune și câteva ghivece cu mușcate. Casa aceea nu fusese cine știe ce, dar pentru Tereza era tot ce clădise împreună cu soțul ei, cărămidă cu cărămidă, după ani de muncă pe șantiere. Apoi, într-o zi, totul s-a rupt. Bărbatul ei a murit într-un accident de muncă, după ce o schelă s-a prăbușit pe șantierul unde lucra. N-au primit despăgubiri adevărate, n-au primit dreptate. Au primit doar un dosar plimbat dintr-un birou în altul, câteva vorbe reci și datorii care nu așteptau să se usuce lacrimile.
Din ziua aceea, Tereza a fost și mamă, și tată. Nu aveau firmă, nu aveau economii. Aveau doar casa aceea mică și o bucată de pământ rămasă de la socrii ei, undeva spre marginea satului. În fiecare dimineață, când se trezea, singurătatea o lovea prima. Patul era gol. Cana lui rămăsese pe raft. Geaca lui de lucru încă mirosea vag a var și praf. Dar după câteva clipe, își ștergea ochii cu colțul baticului și se ridica. Pentru că mai avea doi copii. Și, mai ales, mai avea visurile lor.
Mama care a vândut tot
Tereza se trezea la patru dimineața. Frământa aluat, pregătea plăcinte, cocea cornulețe și făcea cafea la ibric pentru oamenii care treceau spre piață sau spre autobuz. Iarna îi înghețau mâinile pe sacoșe. Vara o ustura fața de la căldura cuptorului improvizat. Dar nu se plângea. Vocea ei se auzea blândă printre tarabe, printre femei grăbite, pensionari cu sacoșe și muncitori care își luau ceva de mâncare înainte de tură. Uneori se întorcea acasă cu picioarele umflate, alteori nu apuca să mănânce nimic până seara. Dar pentru Mihai și Paul găsea mereu ceva: o supă, o bucată de pâine, două ouă prăjite, orice. Să nu plece copiii la școală cu stomacul gol.
Seara, când se mai tăia curentul pentru că factura rămăsese în urmă, băieții își făceau temele la lumina unei lumânări puse într-o farfurioară ciobită. Într-o astfel de seară, Mihai a ridicat capul din caiet: „Mamă… eu vreau să mă fac pilot.” Tereza s-a oprit din cusut. Pilot. Cuvântul acela a umplut camera mică dintr-odată. Era un cuvânt mare. Scump. Departe de ei. Prea departe, poate. „Pilot, dragul meu?”, a întrebat ea încet. „Da. Vreau să conduc avioane mari. Din alea care pleacă de pe Otopeni. Să zbor deasupra lumii.” Paul, care până atunci tăcuse, a murmurat: „Și eu.” Tereza i-a privit pe amândoi. Două perechi de ochi obosiți, dar aprinși. A zâmbit, deși în piept i se strânsese ceva. „Atunci o să zburați, măi băieți. Cumva, o să zburați.” Nu știa atunci cum. Știa doar că o mamă nu are voie să râdă de visul copilului ei, chiar dacă visul pare mai înalt decât cerul.
Anii au trecut greu. Băieții au terminat liceul, apoi au fost acceptați la o școală de aviație. Când a văzut actele, Tereza a stat mult cu ele în poală. Taxe. Cursuri. Ore de zbor. Uniforme. Drumuri. Examene. A citit sumele de mai multe ori, ca și cum poate, la a treia citire, ar fi devenit mai mici. N-au devenit. În noaptea aceea, nu a dormit. A doua zi, a luat hotărârea care avea s-o doară toată viața. A vândut casa. A vândut și bucata de pământ. A vândut ultimul lucru care o mai lega, în lumea asta, de bărbatul ei. „Mamă, unde o să stăm?”, a întrebat Paul, cu vocea stinsă. Tereza a împăturit încet actele și și-a îndreptat spatele: „Unde s-o putea. Important e să învățați voi.”
S-au mutat într-o cameră mică, închiriată, aproape de piață. Baia era comună cu alte două familii. Pereții țineau umezeală. Când ploua tare, apa se prelingea pe lângă geam și Tereza punea cârpe pe jos. Spăla haine pentru alții. Făcea curățenie prin apartamentele oamenilor mai înstăriți. Vindea plăcinte dimineața. Seara mai cosea tivuri, nasturi, uniforme școlare. Mâinile i s-au crăpat, spatele a început s-o doară. Dar când unul dintre băieți venea acasă cu gândul să renunțe, Tereza îl oprea din prag: „Nu, mamă. Tu nu renunți acum. Dacă eu pot să mai duc o zi, poți și tu.” Și duceau. Toți trei.
