Șaptesprezece ani de plimbări… și ziua în care câinele meu m-a dus, în sfârșit, acasă

Există oameni care măsoară timpul în ani. Alții în evenimente. Eu am început să-l măsor în pași.

Șaptesprezece ani.

Atât a mers Miro lângă mine pe același trotuar, pe aceleași străzi din Țiglina, pe lângă același chioșc vechi și aceeași brutărie de lângă stația din Mazepa.

Șaptesprezece ani în care am crezut că eu îl plimb.

Dar adevărul e că el m-a ținut în viață.

1. Trotuarul pe care învățasem să respir din nou

În fiecare dimineață deschid ușa grea a blocului de pe strada Saturn și, înainte să aud orașul, îl aud pe el.

Respirația lui.

Joasă, obosită, dar încă acolo.

Miro nu mai este câinele care alerga cândva nebun peste bălți. Acum își mută labele încet, cu grijă, ca și cum fiecare pas ar fi o decizie importantă.

Botul lui e alb. Ochii lui poartă o liniște pe care nu o mai au doar animalele tinere. E o liniște care vine din ani, din drumuri, din obișnuință.

Și din loialitate.

Drumul nostru e mereu același.

Coborâm scările.

Trecem pe lângă chioșcul vechi.

Apoi mergem spre brutăria mică de lângă Mazepa.

Acolo miroase mereu a pâine caldă și cafea ieftină. Uneori și a ploaie. Alteori a asfalt încins.

Dar pentru mine, locul acela a devenit mai mult decât o brutărie.

A devenit dovada că încă ies din casă.

2. Omul care nu mai voia să iasă

Acum șaptesprezece ani, nu voiam să mai ies deloc.

După accident, lumea îmi spunea că am avut noroc.

Dar eu nu simțeam noroc.

Simțeam gol.

Soția mea, Dalia, murise pe loc. Iar eu rămăsesem într-un apartament în care fiecare obiect respira absența ei.

Cană ei era încă lângă chiuvetă.

Pe frigider, un bilețel: „Ia pâine când vii.”

Nu l-am dat jos luni întregi.

Pentru că dacă l-aș fi dat jos, ar fi fost definitiv.

Și eu nu eram pregătit pentru „definitiv”.