Azi-noapte nu a dormit bine.

Se ridica.

Se așeza.

Oftea.

Eu stăteam pe marginea patului și ascultam pauzele dintre respirațiile lui.

Spre dimineață, s-a ridicat singur și s-a dus la lesă.

N-a dat din coadă.

Doar m-a privit.

Am știut.

„Bine, bătrâne… mergem.”

---

8. Alegerea drumului

În fața blocului a stat mult cu nasul în aer.

Apoi nu a pornit spre faleză.

Nici spre parc.

A pornit spre brutărie.

Ca și cum voia să închidă un cerc.

Doamna Veta a ieșit afară când ne-a văzut.

Nu a spus nimic la început.

Doar s-a aplecat.

„Măi, Miro…”

I-a întins pâine.

El a mirosit-o.

Și nu a mâncat.

Asta a fost momentul în care am înțeles că nu mai e despre foame.

Era despre rămas-bun.

---

9. Trotuarul unde s-a oprit timpul

Nu am mai ajuns la Dunăre.

Miro s-a oprit pe trotuar.

Simplu.

Fără dramă.

Doar s-a oprit.

Oamenii treceau pe lângă noi.

Viața își continua cursul.

Dar pentru mine, totul se micșorase la un singur punct.

M-am așezat lângă el.

Direct pe asfalt.

Și i-am pus mâna pe bot.

„Tu nu ești un câine bătrân… tu ești viața mea de după Dalia.”

El a clipit încet.

Și și-a pus capul pe genunchii mei.

Exact cum făcuse prima dată, cu șaptesprezece ani în urmă.

---

10. Adevărul pe care îl înțelegi prea târziu

Am crezut mult timp că eu îl țin pe el în lesă.

Că eu îl duc.

Că eu decid drumul.

Dar adevărul e altul.

El m-a scos din casă.

M-a scos din doliu.

M-a scos din tăcere.

M-a scos din mine însumi.

Și uneori, salvarea nu arată ca o minune.

Arată ca un câine bătrân care se oprește des pe drum.

---

11. Concluzie

Dacă ai un câine bătrân, nu-l grăbi.

Nu-l certa că merge încet.

Nu-l trage de lesă.

Pentru tine poate e doar un drum.

Pentru el poate e ultima lui poveste cu tine.

Șaptesprezece ani am crezut că eu îl țin pe Miro.

Azi știu că el m-a ținut pe mine.

Și când va veni ziua în care nu va mai vrea să iasă pe ușă, nu va fi un sfârșit brusc.

Va fi doar o pauză lungă între două respirații care s-au iubit o viață întreagă.