Nu pentru bani.

Ci pentru că în aceeași zi în care propriii copii îi abandonaseră, descopereau că cineva care îi iubise cu adevărat nu îi uitase niciodată.

În acea noapte, Alejandro i-a dus la un hotel.

Un hotel elegant.

Curat.

Cald.

Pentru prima dată după multe ore, Carmen și Fernando au putut să se așeze.

Să respire.

Să înțeleagă.

Documentele erau reale.

Existau conturi bancare.

Proprietăți.

Acțiuni.

Investiții.

Valoarea totală depășea sute de milioane de dolari.

Fernando stătea pe marginea patului și privea hârtiile.

Nu simțea bucurie.

Nu simțea triumf.

Simțea doar tristețe.

Pentru că nimic nu putea cumpăra ceea ce pierduse în acea seară.

Respectul propriilor copii.

În casa pe care tocmai o confiscaseră, cei patru copii sărbătoreau.

Fiul cel mare ridicase un pahar.

— În sfârșit putem să vindem proprietatea.

Toți au aprobat.

Credeau că au câștigat.

Credeau că părinții lor nu mai aveau nicio putere.

Nu știau că furtuna abia începea.

Dimineața următoare, fiecare dintre ei a primit același apel.

Un apel de la un avocat.

Un apel urgent.