Umbrele de pe Râu
Când tăcerea devine un act de supraviețuire
— Tată, a început ea, mama nu a căzut în râu din greșeală. Și nici nu a sărit. În noaptea aceea, ne-a oprit o mașină pe pod. Un bărbat pe care mama îl cunoștea, cineva care o amenința de luni de zile pentru o datorie veche a tatălui nostru biologic. Ea m-a împins afară din mașină și mi-a spus să fug în pădure. Mi-a dat haina ei ca să nu-mi fie frig.
„M-am ascuns după un copac și am privit. Ea a deschis portiera și a fugit spre balustradă, dar nu ca să se sinucidă, ci ca să-l atragă pe el departe de mașina unde credea că eu încă mă aflu. Ultimul lucru pe care l-am auzit a fost vocea ei strigându-mi numele, spunându-mi să am grijă de ceilalți. Apoi s-a auzit un zgomot… și liniște. Bărbatul a plecat crezând că amândouă am dispărut.”
— De ce acum, Mara? am întrebat, cu vocea frântă.
