Se numea Maria, dar în sat toți îi spuneau Tanti Mărioara. Era femeia care știa să aline o febră cu un ceai bun și să oprească un copil din plâns cu o felie de pâine unsă cu dulceață. Acum mergea încet, cu pași mărunți, privind ușile albe de pe margine. Unii bătrâni o priveau cu milă, alții cu obișnuința celor care văzuseră scena de zeci de ori: încă o mamă adusă „spre binele ei”.

Maria a dat ușor din cap, dar n-a spus nimic. Își ținea batista în mână atât de strâns, de parcă acolo ar fi fost toată casa ei: pridvorul, soba, icoana din perete și mirosul de busuioc uscat. Nu înțelegea când se rupsese legătura dintre ea și băiatul pe care îl crescuse cu atâta trudă, cel care odinioară îi promitea că nu va pleca niciodată de lângă ea.

Anii trecuseră repede. Sorin se mutase la oraș, la bloc, prins în viața grăbită care nu mai lasă timp pentru nimic. De fiecare dată când venea în vizită, îi spunea același lucru: „Mamă, nu mai poți singură. Dacă pățești ceva? Dacă cazi?”. Și într-o zi, Maria a căzut în curte. Nu s-a lovit rău, dar Sorin a hotărât repede, cu mintea omului care voia o soluție sigură.