Cu inima lovind în piept ca o ușă spartă.

Când am ajuns la șosea, am oprit o mașină.

Un șofer a frânat brusc.

— Doamnă, ce s-a întâmplat?!

— Spital — am spus. — Acum.

Fetița respira greu.

Foarte greu.

În oglinda retrovizoare vedeam cum mâinile mele tremurau, cum apa de pe haine picura pe scaun, cum viața unui copil depindea de fiecare secundă.

La spital, asistentele au luat-o imediat.

Au întrebat nume, acte, explicații.

Nu știam ce să spun.

Pentru că adevărul părea imposibil.

După două ore, un medic a ieșit.

— Este stabilă.

Am început să plâng.

Pentru prima dată de când am scos valiza din lac.

Dar liniștea nu a durat.

Pentru că la ușă a apărut un bărbat în costum negru.

A întrebat doar atât:

— Unde este copilul lui Călin Dumitru?

Am simțit cum mi se oprește respirația.

Și am știut.

Irina nu mințise când spusese că „alții vin”.

Am făcut un pas înapoi.

— Cine sunteți?

Bărbatul a zâmbit scurt.

— Cineva care ar fi trebuit să primească acel copil de la început.

Și atunci am înțeles ceva și mai cumplit:

Valiza nu fusese o încercare de a ascunde copilul.

Ci o încercare de a-l recupera înainte să ajungă la mine.

Și Irina… nu era singura care știa adevărul.

—