La sfârșitul verii s-a întâmplat ceva ce familia nu va uita niciodată.

Dimineața începuse liniștit, cu o lumină aurie care se strecura printre frunzele copacilor din curte. Aerul era mai răcoros decât în zilele toride de iunie, iar în grajd se auzea doar foșnetul paielor și respirația calmă a iepei Vânt. Deja nu mai era acea creatură slăbită, pe marginea vieții, pe care o adusese Stepan Petrovici acasă. Acum era puternică, atentă, cu o privire vie, aproape omenească.

Vania a fost primul care a ieșit în acea dimineață. Ca de obicei, s-a dus direct la grajd, cu o găleată mică în mână. Învățase singur să nu mai facă zgomot, să nu o sperie. O găsea acolo, așteptându-l. Dar în acea zi, ceva era diferit.

Vânt nu era liniștită.

Bătea din copite ușor în pământ, își mișca capul nervos, iar urechile îi erau ciulite spre pădurea din apropiere. Vania s-a oprit la intrare.

— Ce ai? a șoptit el, ca și cum ar fi putut-o înțelege complet.

Calul a nechezat scurt, apoi a făcut câțiva pași spre el, atingându-i mâna cu botul. Apoi s-a întors brusc spre ieșire, neliniștită.

În acel moment, dinspre pădure s-a auzit un trosnet puternic.

Vania a înlemnit.

Apoi a mai urmat un sunet — ca o ramură ruptă, apoi un foșnet grăbit. Fără să înțeleagă exact de ce, băiatul a simțit un fior rece pe șira spinării. A lăsat găleata și a alergat spre casă.

— Bunicule! a strigat el. Bunicule!

Stepan Petrovici a ieșit imediat pe ușă, iar în spatele lui Maria Ivanovna, încă cu șorțul de bucătărie.

— Ce s-a întâmplat?

— În pădure… ceva e acolo. Vânt a simțit.

Bătrânul nu a râs, nu l-a luat în derâdere. A văzut fața băiatului și a înțeles că nu e o joacă. Și atunci și-a amintit de alte veri, de alte animale, de felul în care natura „anunță” uneori pericolul înaintea oamenilor.

A luat o furcă din șură.