---

Pe la ora cinci, s-a ridicat să plece.

Și atunci s-a întâmplat ceva mic.

Un băiat de vreo 10 ani, care vindea flori la colțul parcului, s-a apropiat timid.

— Domnule… vrei o floare?

Ionel a zâmbit.

— Nu am pe cine să o dau, băiete.

Copilul a ridicat din umeri.

— Nu trebuie s-o dai. Poți s-o ții.

A fost un moment simplu. Dar pentru Ionel a fost ca o pauză în timp.

A scos câțiva bani din buzunar și a cumpărat floarea.

O garoafă roșie.

Prima floare primită după mult timp.

---

Seara a venit repede.

Lumina s-a schimbat, orașul s-a aprins în ferestre galbene, iar oamenii s-au întors spre casele lor, spre familiile lor, spre mesele lor pline.

Ionel s-a întors și el în apartament.

A pus floarea într-un pahar cu apă.

Și a stat.

Atât.

---

Dar undeva, în altă parte a orașului, ceva mic se pregătea să se schimbe.

Fostul lui vecin, un bărbat de vârstă mijlocie, își amintea brusc:

— Azi e ziua lui Ionel…

A spus-o aproape în șoaptă, ca și cum îi era rușine că a uitat.

A căutat rapid telefonul.

Apoi s-a oprit.

— Ce o să spun?… după atâta timp?

A ezitat.

Apoi a scris totuși un mesaj simplu:

„La mulți ani, domnule Ionel. Să fiți sănătos.”

Atât.

Fără poezie. Fără decor.

Doar câteva cuvinte.

---

Telefonul lui Ionel a vibrat pe masă.

El s-a uitat surprins.

Un mesaj.

A deschis încet.

A citit.

Apoi a mai citit o dată.

Pentru câteva secunde, nu a spus nimic.

Doar ochii i s-au umezit ușor.

— Și tu îți amintești…?

Vocea i s-a frânt în mijlocul propoziției.

Și apoi a mai venit un mesaj.

Apoi încă unul.

Și încă unul.

Nu multe.

Dar suficiente.

Un fost coleg.

O nepoată îndepărtată.

Un vecin.

Cineva care își amintea vag.

Cineva care pur și simplu văzuse postarea cu ziua lui.

Fiecare mesaj era mic.

Dar împreună… făceau ceva greu de descris.

---

Ionel a stat pe marginea patului și a plâns în liniște.

Nu de tristețe pură.

Ci de ceva mai complicat.

De sentimentul că, poate, nu fusese uitat complet.

Că undeva, în lumea mare și grăbită, mai există loc pentru el în amintirea cuiva.

---

A doua zi dimineață, floarea era încă acolo.

Puțin ofilită, dar vie.

Ionel a zâmbit când a văzut-o.

Și pentru prima dată după mult timp, și-a făcut o cafea caldă, nu rece.

S-a așezat la masă și a spus încet:

— Poate că încă mai contează.

---

Nu toate zilele de naștere vin cu petreceri.

Unele vin cu tăcere.

Altele cu amintiri.

Dar din când în când… vine un mesaj mic.

Un gest simplu.

Un „mi-am amintit de tine”.

Și pentru cineva care trăiește în liniște de prea mult timp…

asta poate însemna totul.