Capitolul 8: Căutarea și regăsirea

După plecarea poliției, am rămas singură în cabinet, cu plicul în mână. Gândurile îmi fugeau spre fiul meu. Unde era? Cum se descurca de cinci zile singur, fără bani, fără casă, doar cu brelocul busolei în buzunar?

— Doamna Marin, știți unde ar putea fi?

Ea a zâmbit, un zâmbet cald și liniștitor.

— Andrei este în siguranță. Știa că va fi căutat. Când mi-a lăsat materialul, mi-a spus că se va ascunde la sora soțului tău. La Irina.

Am rămas surprinsă.

— Irina? Dar noi nu am mai vorbit de ani de zile… De ce ar merge la ea?

— Pentru că Andrei a înțeles că Mihai și Irina erau foarte apropiați și că ea este singura familie care a rămas din acea parte. A spus că trebuie să te țină departe de casă până când Victor va fi oprit.

Am mulțumit doamnei Marin din tot sufletul, am luat plicul și m-am urcat în mașină. Drumul spre orașul unde locuia Irina a durat două ore, timp în care am privit doar înainte, simțind cum fiecare kilometru mă apropie de fiul meu și de adevăr.

Când am ajuns în fața casei Irinei, am oprit motorul. Era o casă mică, veche, cu o grădină plină de flori. Am coborât, iar Irina a ieșit pe prispă înainte să bat la ușă. Ne-am privit pentru câteva secunde, o tăcere încărcată de ani de absență și reproșuri. Apoi, Irina a deschis larg brațele.

— Elena… intră, te așteaptă.

Am intrat în sufragerie. Andrei stătea pe o canapea, ținând în mână o ceașcă de ceai. Când m-a văzut, s-a ridicat brusc. Geaca bleumarin era pe un scaun, iar geanta de piele era așezată cu grijă pe podea.

— Mamă! a strigat el, venind spre mine.

L-am strâns în brațe atât de tare încât am simțit fiecare respirație a lui. Am plâns amândoi, un plâns eliberator, care a spălat toată tăcerea, toată frica și toată singurătatea din ultimii ani.

— Îmi pare rău, Andrei, am șoptit eu printre lacrimi. Îmi pare rău că nu am fost acolo când ai avut nevoie de mine.

— Ești aici, mamă, a spus el, zâmbind cu adevărat. Asta contează. Victor nu ne mai poate face rău.

Capitolul 9: Dincolo de umbrele trecutului

În zilele care au urmat, viața noastră a început să se schimbe. Declarațiile de la poliție au arătat clar implicarea lui Victor și planurile sale sinistre. Dar, mai important decât ancheta, a fost procesul de vindecare dintre noi.

Am realizat că Andrei nu trebuia să fie adultul din casă. Nu trebuia să poarte pe umerii săi responsabilitatea siguranței noastre. Am început să comunicăm deschis. Îi povesteam despre munca mea, despre cum mă simt, iar el îmi povestea despre visele lui, despre proiectele de la școală și despre cum dorește să urmeze o carieră în inginerie, urmând pasiunea pentru busolă și orientare.

De asemenea, m-am apropiat din nou de Irina. Ne-am amintit de Mihai, am împărtășit amintiri și am realizat că familia nu trebuie să fie o povară, ci un refugiu în vremuri grele.

Camera lui Andrei a rămas neschimbată, dar am adăugat pe noptieră, alături de fotografia cu el și Mihai la pescuit, o fotografie nouă, făcută în grădina Irinei, în care zâmbeam amândoi, liberi și fericiți.

Capitolul 10: Un nou început

Astăzi este din nou o zi de luni, exact la o lună de la dispariția lui Andrei. Casa noastră nu mai miroase a cafea arsă și a tristețe. Am renovat, am schimbat mobilierul și am creat un spațiu plin de lumină și căldură.

Înainte să plece la școală, Andrei se oprește în hol, își aranjează geaca bleumarin și își verifică buzunarele. Cheile, telefonul și busola.

— Ai tot ce-ți trebuie? îl întreb, zâmbind.

— Da, mamă.

Se apropie, mă sărută pe obraz, iar de data aceasta zâmbetul lui ajunge până la ochi. Este un zâmbet de adolescent, relaxat și plin de speranță.

— Să ai grijă de tine, îi spun.

— Ne vedem diseară, mamă. Te iubesc!

Privesc cum se îndepărtează pe alee, sub soarele blând al dimineții. Cerul este senin. Nu mai este o lume rece, plină de pericole, ci o lume pe care o putem privi împreună, cu ochii deschiși, fără armuri și fără secrete. Am învățat că adevărul, oricât de dureros ar fi fost, ne-a salvat.