După îmbrățișarea aceea, Alex a rămas mult timp nemișcat.
Nu pentru că nu voia să se desprindă.
Ci pentru că îi era teamă că, dacă o face, va reveni la el vechea versiune a lui — cea în care se rușina, compara, ascundea.
Tatăl lui și-a lăsat mâna pe umărul lui, pentru câteva secunde în plus, apoi a dat încet drumul.
— Mă bucur că ai reușit, băiete… a spus el simplu.
Nu era o frază mare.
Nu era un discurs.
Dar în ea era tot ce un tată putea spune fără să se prăbușească de emoție.
Mama lor se uita în tăcere, cu ochii umezi, dar zâmbind.
— Hai să facem fotografii, a spus ea din nou, încercând să țină momentul întreg.
Dar Alex nu mai voia fotografii pentru „aparență”.
De data asta voia ceva real.
— Stai puțin, a spus el.
A scos telefonul și a făcut o poză simplă: el, tatăl lui, mama lui — fără aranjament, fără poziții perfecte, fără lumină controlată.
Doar ei.
Apoi a mai făcut una.
Și încă una.
Tatăl lui a râs ușor.
— Nu sunt chiar de pozat, azi.
Alex a clătinat din cap.
— Ba da. Fix azi ești.
1. Drumul spre casă
Pe drumul înapoi, duba veche mergea încet.
Tăcerea nu mai era grea ca înainte.
Era liniștită.
Alex stătea pe scaunul din față și se uita la mâinile tatălui lui pe volan.
Aceleași mâini.
Aspre.
Crăpate.
Obosite.
Dar acum le vedea altfel.
Nu ca pe un semn al „lipsei de educație”, cum le judecase uneori în mintea lui.
Ci ca pe un jurnal al muncii.
Fiecare linie — o zi de sacrificiu.
Fiecare rană — o alegere făcută pentru el.
— Tată… a spus Alex încet.
— Da?
— De ce nu mi-ai spus niciodată cât de greu ți-a fost?
Bărbatul a zâmbit ușor, fără să-și ia ochii de la drum.
— Pentru că nu voiam să îți porți și tu greutatea mea.
Alex a tăcut.
Apoi a întrebat:
— Și nu te-ai simțit… obosit?
Tatăl a oftat.
— Ba da. În fiecare zi.
Pauză.
— Dar oboseala trece. Regretele rămân.
