Am rămas nemișcată o secundă, cu telefonul încă vibrând pe blatul din bucătărie, iar vocea ofițerului părea că vine de undeva foarte departe.

— Domnișoară Popescu… puteți deschide ușa complet? a repetat el.

Lanțul de siguranță a făcut un mic sunet metalic când l-am atins. Mâna îmi tremura, dar nu de frică pură. Mai degrabă de ceva mai greu de definit: oboseala de a fi mereu „explicabilă” în fața altora.

Am deschis.

Aerul din hol era rece. Ofițerul mai în vârstă și-a coborât ușor privirea spre mine, apoi spre apartament.

— Am fost informați că există îngrijorări privind starea dumneavoastră de siguranță, a spus el cu un ton neutru, profesional.

Am inspirat încet.

— Sunt în regulă, am răspuns. Sunt… doar în propria mea casă.

Cel tânăr a schimbat o privire scurtă cu colegul lui.

— Apelul a fost făcut de mama dumneavoastră. A spus că nu răspundeți la telefon și că… sunteți „confuză”.

Cuvântul ăsta a lovit mai tare decât mă așteptam.

Confuză.

Nu furioasă. Nu rănită. Nu epuizată.

Confuză. Ca și cum decizia mea de a spune „nu” era o eroare mentală, nu o limită.

Telefonul a vibrat din nou. Am privit ecranul fără să-l deschid.

Mesaj nou:
„Deschide-le frumos ușa și explică. Nu face scene. Te rog.”

Am râs scurt. Fără umor.

Ofițerul a observat expresia mea.

— Vreți să ne spuneți ce se întâmplă?

Pentru o clipă, am vrut să răspund automat. Să reduc totul. Să-l fac „ușor de procesat”. Așa cum făcusem toată viața mea.

Dar ceva în mine nu a mai făcut pasul înapoi.

— Da, am spus încet. Se întâmplă că am terminat facultatea acum câteva zile. Niciun membru al familiei mele nu a venit. Ieri mama mea mi-a cerut aproape 10.000 de lei pentru petrecerea surorii mele. I-am trimis un leu.

Am văzut cum sprâncenele ofițerului mai tânăr se ridică ușor, involuntar.

Am continuat:

— I-am spus „felicitări”. Și apoi mi-am schimbat yala.

Liniște.

Holul părea mai mic decât înainte.

— Și acum a sunat la poliție, a spus celălalt ofițer, mai încet.

Am dat din cap.

— Pentru că nu mai răspund la cereri de bani.

A fost prima dată când am spus asta cu voce tare. Fără să o îmbrac în explicații. Fără să o îndulcesc.

Telefonul a vibrat din nou. De data asta, apel.

Am apăsat „refuz”.

Ofițerul mai în vârstă și-a trecut mâna prin carnețel.

— Doamnă Popescu, din punct de vedere procedural, dacă nu există risc imediat, nu putem interveni. Dar trebuie să ne asigurăm că sunteți în siguranță.

— Sunt în siguranță, am repetat.

Și pentru prima dată… chiar suna adevărat.

Au mai rămas câteva secunde în hol, apoi bărbatul a închis carnețelul.

— Bine. Dacă mai există probleme, ne puteți contacta direct.

A făcut un pas înapoi.

Cel tânăr a mai ezitat o clipă, apoi a adăugat:

— Aveți grijă de dumneavoastră.

Ușa s-a închis.