…nu am nevoie de milă. Am nevoie doar să știu că lucrurile pot continua, chiar și așa.

Am lăsat telefonul pe noptiera albă, cu ecranul întors în jos, ca și cum mi-ar fi fost teamă că și lumina lui îmi poate fura energia.

Afara, orașul mergea mai departe.

Mașini. Voci. Viață normală.

Aici, în schimb, timpul avea alt ritm.

O asistentă a intrat încet, verificând perfuziile fără să spună mare lucru. Mi-a zâmbit scurt, acel zâmbet pe care îl au oamenii care au învățat să nu întrebe prea mult.

— Ai reușit să mănânci tot? m-a întrebat.

Am dat din umeri.

— Aproape.

A privit felia de pizza rămasă.

— E bine. „Aproape” e uneori suficient.

Apoi a ieșit.

Ușa s-a închis ușor, fără zgomot.

Și din nou a rămas liniște.

---

M-am uitat la perfuzia care picura încet, ca un metronom al unei vieți care nu se grăbește nicăieri.

M-am întrebat când am început să mă obișnuiesc cu ideea că „așteptarea” devine o parte din tine.

Nu e o pauză.

Devine rutină.

---

Telefonul a vibrat.

Un mesaj.

„Ai fost la curs azi? Ți-am trimis notițele.”

Am zâmbit fără să vreau.

Asta era ciudat.

Oameni care continuau să trăiască în jurul meu, de parcă eram încă acolo cu ei.

Am tastat încet:

„Sunt aici. Dar revin.”

Am ezitat o secundă.

Apoi am adăugat:

„Nu știu când. Dar revin.”

Și am apăsat trimite.

---

Seara a venit mai greu decât de obicei.

Lumina din salon s-a schimbat, devenind mai moale, mai galbenă.

Pe hol se auzeau pași rari.

Cineva râdea departe.

Viață, filtrată prin pereți.

---

La un moment dat, ușa s-a deschis din nou.

De data asta, nu era asistenta.

Era cineva mic de statură, cu un rucsac prea mare și o hârtie în mână.

— Bună… ai lăsat asta la voluntariat, a spus vocea timid.

Am clipit.

— Eu?

A dat din cap.

Mi-a întins foaia.

Era un desen.